Pentru ce merită să trăim

Stau în autobus, pe scaunul de lângă geam. Cuminte, privesc afară, captivată nu de peisajul urban, ci de jocul norilor de pe cer.  Luminile gălbui, roșiatice și portocalii ale apusului acoperă cea mai mare parte din cerul brădzat de prea multe avioane.  În jurul meu, multă forfotă.

Lumea se întroarce de la muncă, grăbită, vrând parcă a împinge de la spate autobusul, care pare a merge mult prea încet pentru a duce pe fiecare la timpul potrivit  acasă, și-a începe atâtea planuri rostite cu voce tare.

În spatele meu, o doamnă încă nu își face planuri despre ce va face acasă, deși vorbește de ceva vreme la telefon. Îmi atrage atenția discuția ei, atunci când o aud spunând interlocutorului său – sper să vină cineva să îl ia, că de prea multe ori am stat cu stres că rămâneau la școală până târziu și stătea să îi păzească femeia de serviciu.

Mi-am dat seama că doamna lucrează în învățământ și deși programul ei s-a terminat, ea încă nu se poate desprinde de locul de muncă, țintuită fiind de stresul că un copil a rămas în grija doamnei de la curățenie. Închide telefonul și îi spune colegei de lângă ea, care stătea tăcută în tot acest timp – m-am săturat de locul ăsta de muncă. Zi de zi pornesc spre casă, la limită cât să nu pierd autobusul, stau și dau telefoane pe la părinții care uită de copii, am grijă să plece toți însoțiți, dar uite, mai rămâne cîte unul pierdut și trebuie să îl las în grija cui apuc, că altfel mai stau două ceasuri după celălalt autobus. Nu mai vreau să fac asta! Vreau să simt și eu că am viață. Oftează…

Oftez și eu împreună cu ea. Asta e realitatea ce să mai… Oricum aș încerca să mă gândesc că am evoluat și că trăim într-o lume care ne oferă atâtea avantaje, îmi dau seama repede că nu fac altceva decât să ignor unele fenomene atât de generalizate încât au ajuns să fie catalogate drept o normalitate – lipsa timpului petrecut cu copiii sau familia și lipsa bucuriei de la locul de muncă.

Poate uneori avem impresia că viața fuge pe lângă noi, și așa este. Nu ne mai ajunge timpul să ne bucurăm de copii, de familie și de cele mai multe ori, nici în munca noastră, nu se regăsește acea bucurie care să ne lase să plecăm împăcați spre casă.

Îmi vin în minte cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt – ”De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens.” Nimic mai adevărat!
De când nu ne mai facem suficient timp pentru familie, copii sau chiar pentru noi, ne lipsește iubirea.

De când munca pe care o facem zilnic, nu ne mai aduce bucurie, ne lipsește sensul.

Ca doamna aceea suntem atâția dintre noi… De atâtea ori plecăm acasă atât de împovărați, încât nici măcar nu mai avem energia necesară să ne înconjurăm de iubire.

Mă gândesc că știm cu toții aceste lucruri și totuși câți dintre noi avem curajul să schimbăm ceva în viața noastră, astfel încât trăirea să nu mai fie o simplă curgere a zilelor, ci o bucurie redescoperită în fiecare zi. Câți am avea curajul să ne schimbăm viața doar pentru a găsi sensul și iubirea? Defapt intrebarea este cât mai putem trăi lipsiți de sursa bucuriei și împlinirii sufletești?

Acum e momentul să începem căutarea lor pentru că la întrebarea –pentru ce merită să trăim?, răspunsul este cu siguranță, pentru iubire și pentru sens!

Să aveți iubire și să vă găsiți sensul!