Despre accidente şi conştientizări
In drum spre casa… ganduri, inca, despre task-uri amanate pe maine. Nici vorba de deconectare. Mai degraba conectare la agitatia din trafic.
Graba mare; si din dorinta de a scurta drumul, intorci pe linia continua. Ca doar nu ar fi prima oara. Ai mai facut-o de atatea ori pana acum. Te simteai deja “safe” facand asta. Politia n-a fost niciodata prin preajma, masini prea multe, la fel. Si virezi maxim, reasigurandu-te din mers.
La nici 3 secunde esti luat din plin. Nici macar timp sa-ti rememorezi viata nu ai. Simti doar izbitura. In fiecare celula. Daca scapi teafar de impact, mai ai de scapat de furia celui care, regulamentar, a intrat in tine. Apoi, de curiozitatea fiecarui trecator care se opreste si sta ca la film, doar ca fara popcorn, evident…
Ei, daca scapi si de astea, ajungi la spital si acolo, intr-un final, tu cu tine.
Ei, daca scapi si de astea, ajungi la spital si acolo, intr-un final, tu cu tine.
Cand ai primele momente de liniste, incepe constientizarea si abia atunci, rememorarea vietii.
Si din tot ce derulezi atunci in minte, se naste o singura intrebare: ”daca acum nu mai eram, ce lasam in urma?”
Abia atunci realizezi ca, desi cariera, familia sau prietenii sunt importante in viata ta, totul se rezuma la ce ai lasat in urma, la ce ai sadit in inima lor si ce isi vor aminti despre tine.
Realizezi ca ai fi vrut sa fii mai mult “tu” si sa lasi mai mult din “tine”, peste tot… si la munca, si acasa si cu prietenii. Intelegi ca lumea stie doar ce ai vrut tu sa arati, ceea ce ai facut pentru a te incadra in tiparele normalului. Realizezi ca ti-ai aratat prea putin sufletul, de teama sa nu displaci… de teama ca ceea ce vezi tu frumos, poate nu e pe placul celorlati. Valorile tale le-ai facut, poate, prea putin cunoscute printre colegi, iar cu prietenii ai fost cumva retinut in a-ti spune parerea sincera, desi uneori le-ar fi prins bine un dus rece si poate mai des, o incurajare plina de viata. Iar cu familia…
Uff, acolo e mai dura mustrarea care ti-o face constiinta.
Realizezi ca la capitolul familie, intorci zilnic pe linia continua.
Constientizezi ca ai facut o prioritate din orice altceva, mai putin din timpul petrecut cu cei dragi si ai lasat prea putin din inima ta, acolo cu ei.
Iar copiii; lor le rapesti timpul pe care ei il vor de la tine, crezand ca in felul acesta “faci sa le fie lor bine” pe mai tarziu.
Ei, fix atunci cand rememorezi toate astea, intelegi ca lor nu o sa le fie bine mai tarziu, pentru ca tu erai prea ocupat sa le rezolvi pe toate. Fix atunci, cand o sa fie mari si o sa-si cladeasca drumul de unii singuri, o sa iti spuna “as fi vrut sa te joci mai mult cu mine” sau “as fi vrut sa ma tii mai mult in brate”.
Cu copiii, cu cei dragi, depasesti frecvent linia continua, acea linie care ar trebui sa delimiteze toate celelalte planuri de timpul alocat tie si lor.
Pana la urma intrebarea “ce am lasat in urma?” nu e la fel de dureroasa nici legata de munca, nici prieteni si cunostinte, ci doar de copii si familie.
Cu ce m-am ales din povestea cu depasirea liniei continue?
In prima faza, cu un cucui generos si cateva ore prin spital; de poveste si ele.
Apoi, cu timp pentru constientizari dintre cele mai profunde, unele chiar dureroase, ca doar se stie, pana universul nu te loveste fix in cap, continui sa faci aceleasi greseli pe “repeat”.
Se zice ca primavara are un farmec aparte.
Si din tot ce derulezi atunci in minte, se naste o singura intrebare: ”daca acum nu mai eram, ce lasam in urma?”
Abia atunci realizezi ca, desi cariera, familia sau prietenii sunt importante in viata ta, totul se rezuma la ce ai lasat in urma, la ce ai sadit in inima lor si ce isi vor aminti despre tine.
Realizezi ca ai fi vrut sa fii mai mult “tu” si sa lasi mai mult din “tine”, peste tot… si la munca, si acasa si cu prietenii. Intelegi ca lumea stie doar ce ai vrut tu sa arati, ceea ce ai facut pentru a te incadra in tiparele normalului. Realizezi ca ti-ai aratat prea putin sufletul, de teama sa nu displaci… de teama ca ceea ce vezi tu frumos, poate nu e pe placul celorlati. Valorile tale le-ai facut, poate, prea putin cunoscute printre colegi, iar cu prietenii ai fost cumva retinut in a-ti spune parerea sincera, desi uneori le-ar fi prins bine un dus rece si poate mai des, o incurajare plina de viata. Iar cu familia…
Uff, acolo e mai dura mustrarea care ti-o face constiinta.
Realizezi ca la capitolul familie, intorci zilnic pe linia continua.
Constientizezi ca ai facut o prioritate din orice altceva, mai putin din timpul petrecut cu cei dragi si ai lasat prea putin din inima ta, acolo cu ei.
Iar copiii; lor le rapesti timpul pe care ei il vor de la tine, crezand ca in felul acesta “faci sa le fie lor bine” pe mai tarziu.
Ei, fix atunci cand rememorezi toate astea, intelegi ca lor nu o sa le fie bine mai tarziu, pentru ca tu erai prea ocupat sa le rezolvi pe toate. Fix atunci, cand o sa fie mari si o sa-si cladeasca drumul de unii singuri, o sa iti spuna “as fi vrut sa te joci mai mult cu mine” sau “as fi vrut sa ma tii mai mult in brate”.
Cu copiii, cu cei dragi, depasesti frecvent linia continua, acea linie care ar trebui sa delimiteze toate celelalte planuri de timpul alocat tie si lor.
Pana la urma intrebarea “ce am lasat in urma?” nu e la fel de dureroasa nici legata de munca, nici prieteni si cunostinte, ci doar de copii si familie.
Cu ce m-am ales din povestea cu depasirea liniei continue?
In prima faza, cu un cucui generos si cateva ore prin spital; de poveste si ele.
Apoi, cu timp pentru constientizari dintre cele mai profunde, unele chiar dureroase, ca doar se stie, pana universul nu te loveste fix in cap, continui sa faci aceleasi greseli pe “repeat”.
Se zice ca primavara are un farmec aparte.
As mai completa ca are si darul constientizarilor de tot felul, menite sa te zguduie din temelii, dar toate astea pentru ca tu sa poti “lasa in urma” mai mult din ceea ce esti tu; sa poti darui din amprenta inimii tale.
O primavara cu lectii invatate tuturor!
O primavara cu lectii invatate tuturor!
